În ultimele 12 luni am fost puțin mai încordați decât prevede legea şi firea. Pe de o parte ştiam că va fi aşa şi că al patrulea membru al familiei va face ceva valuri până se va integra şi până noi ne vom acomoda la noul mers al lucrurilor. Dacă a fost greu? A fost! Dacă a fost frumos? A fost şi este! Dacă a fost cu emoții? Ohoo, şi încă câte mai sunt.
V-am scris pe parcursul acestui an multe despre noi, mai bune, mai puțin bune, mai despre lacrimi, mai despre tantrumuri, mai despre râsete. Aşa cum veneau.
Viața unei familii, a noastră, ce s-a adaptat cum a putut de bine din mers. Atenția a picat mult pe Sofia pentru că, fiind mică, dar soră mare, ne doream să nu resimtă lipsa mea din unele activități (că asta se întâmplă de fapt la început şi pentru toată viața ei de acum încolo: trebuie să mă împartă cu Radu!), doream să-i facem trecerea uşoară, atât cât se putea.
Nu o să aflu acum dacă am reuşit, ci poate peste ceva ani! Îmi e puțin teamă, dar ştiu că am făcut tot ce am putut cu sufletul şi asta o să continui să fac, iar de restul o să aibă grijă Cel de Sus.
Pe zi ce trece însă, relația dintre ei doi, e mai bună. Credeți-mă că ştiu ce zic. Pe ea o simțeam încordată când îl iubea uneori. Era de ochii noştri, să fie văzută, să fie simțită. Mai are şi acum de astea, dar rare. El şi-a câştigat un loc în inima ei şi deşi îi e teamă încă să lase frâiele libere de tot, ştiu că e spre bine.
Da, vor mai fi certuri, țipete, ele nici nu au încetat, dar vor fi şi momente de joacă, gesturi de iubire, împărțirea clătitei fără să le ceară nimeni, îmbrățisările de dimineață, bucuria când se revăd după câteva ore. Sufletul meu de mamă de 2 pentru asta trăieşte şi tânjeşte. Şi vă zic, sunt semne bune.
Anul 1 de când Sofia şi Radu sunt frați şi-a terminat treaba! Să vedem ce vom trăi în anul ce vine! Presimt că anul cu numărul 2 din viața lor de frați va fi plin de situații interesante. Unele cu siguranță vor ajunge şi subiect pe blog.
V-ar interesa alea în care el se urcă pe capul ei şi face „calul, calul” şi ea țipă să plece? Sau poate alea în care ea îi smulge jucăria din mână deşi cu un copil de seama ei nu ar face-o şi nu o face? Sau să mă opresc la cum citim povestea când unul ar vrea să asculte şi altul să dea întruna paginile, cum încercăm să ne jucăm un joc cu zaruri fără zaruri sau să colorăm când unul mănâncă creioanele? Grea alegere!
Dar pe lângă astea au şi jocuri comune în care pentru 5 minute (or fi 5?) lucrurile ies chiar faine: ea se ascunde, el o caută, cucu-bau, bătaia cu perne, ea se joacă cu păpuşile şi îi dă şi lui un rol, fie unul şi mai puțin onorant pentru el, dar ce mai contează.
Sunt dăți în care el e chiar prințul (woow!!) şi-l pune să o ceară în căsătorie sau să danseze valsul mirilor. Pentru astea, deşi el nu pricepe nimic încă, merită aşteptarea.
Dar inspirația pentru acest articol a venit când ea a sărit să-l pupe de cum l-a văzut la ultima zi din săptămâna la Studioul de artă, el i-a stat în brațe şi inima mea a mai crescut puțin (iar corpul meu s-a repezit să-i pozeze. ?)
A ajutat mult ca lucrurile să fie mai bune între ei momentul când am decis să lăsăm unele situații să se rezolve de la sine, dar şi firea ei empatică, înțelegătoare, faptul că el a mers devreme şi e foarte stabil pe picioare şi că nu se supără aşa uşor. (Ea are unele veleități aici specifice vârstei, cred şi sper eu ?).
Să-i am e minunat, să le fac față e solicitant de multe ori, să-i cresc cum mi-am propus e o luptă continuă de echipă. Echipa e mică, dar puternică şi cu suflet mare! Hai, echipă, să creăm amintiri, să sudăm relații, să mai punem cărămizi!