E greu să fii deodată ”cea mare” când tu ești încă mică. Și eu știu, copila mea. Totul trebuie împărțit, nimic din ce zici nu mai pare wow dacă tocmai atunci cel mic a făcut caca sau plânge de oboseală.
Toate trebuie să înghețe parcă pentru ca mami și tati să vadă că tu tocmai ți-ai scris numele pe tăbliță sau că ai făcut un desen frumos.
E greu și să fii părinte ce vrei să le dai copiilor tot confortul de a fi apropiați de tine, de a le permite să plângă și să râdă, să se prostească acasă dar să știe să nu o facă în public, să le explici iubirea și să le-o arăți chiar și când îi dojenești, dar să primești din ochii lor tot timpul calificativul „insuficient”.
Călcăm pe pojghiță de gheață de la o vreme. Se pare că trecem într-o altă etapă. Radu începe să facă și el chestii interesante, progrese de bebeluș și Sofia, deși pare că le primește cu bucurie (și chiar cred că se bucură) se întunecă brusc în cele mai neașteptate momente.
Dacă toate astea se suprapun cu o săptămână/zi în care nu am avut timp de conectare, de joacă 1 la 1, de alintături (care, apropos, le acceptă mai rar și nu pe cele de dinainte!!) atunci e grav. Pornește un război. Și în război sunt victime de ambele părți, nu?
Așa ne-a fost săptămâna trecută…nebună. După programul la grădiniță a urmat în fiecare seară ceva: ba ea la dentist, ba noi am ieșit fără ei și a trebuit să îi lăsăm cu bunica, în altă seară o petrecere a unei prietene de ale ei unde am mers „ca fetele”, în seara de Mos Nicolae a găsit bunicii la noi acasă de cum a deschis ușa.
Și cu ce credeți că a culminat? O laringită severă la cel mic, care evident necesita toată atenția noastră. Spuneți-mi și mie cum să te împarți egal? Sofia s-a dezlănțuit cum a știut mai bine: ba a plâns din orice fleac, ba nu m-a îmbrațișat la intrarea în casă cum mă obișnuise și așa mai departe.
Însă nu am mai rezistat să fiu pacifista familie atunci când a refuzat să ofere o bomboană bunicii, asta după ce nu dorise să îi salute, nici să le mulțumească pentru daruri, nici să le acorde vreo atenție.
”Ea, Sofia mea, care împarte aproape tot, care e înțelegătoare, se pune la o bomboană?”, așa am gândit până m-am transformat într-un vulcan și după ce au plecat bunicii am deschis cutia Pandorei.
Evident am certat-o sau i-am reproșat, nu știu cum să numesc. Dar foarte tare am greșit! I-am zis tot ce observasem la ea toată săptămâna și cum încercasem să o fac fericită, dar cum fiecare încercare rămăsese parcă neobservată.
Dar de fapt cearta era neputința mea de a-i explica dragostea, grija și permanenta atenție către ea. Ea a plans, mult,mult!! Plânsul ăla fără nădejde, fără speranță parcă. Deobicei o iau atunci în brațe și zic „gata”. Dar acum nu puteam. Eram praf. Am plecat, am așezat masa, am rugat-o să se spele și să vină la masă. A facut în tocmai. Și mă privea pe ascuns.
I-am pus o mână pe căpușor și am rugat-o să mănânce că după vorbim doar noi două liniștite în dormitor.
Știți ce m-a impresionat? Pe frigider avem o poză și ea se uită la mine – cea din poză – și zice „mami, mie îmi place de tine fericită!” Și începe să plângă iar. „Știu, Sofia! Mie îmi place de tine oricând și oricum! Dar vreau să fii mereu fericită! Nu știu cum să fac să știi asta!”.
Am vorbit în dormitor mult. Am deschis chiar subiectul tabu și am întrebat-o direct dacă e supărată pe bunici, pe noi că ne jucăm și cu Radu. A zis că nu, dar cu jumătate de gură. Atunci i-am povestit de mine, soră mai mare fiind, și de frățiorul meu. Am mai și inventat ca să mă apropii de ea, multe le-am uitat defapt.
Dar i-a plăcut discuția. M-a înțeles. Am concluzionat „când ai o stare proastă, te simți rău, ești tristă, nu ai chef de nimic sau mami nu îți dă atâta atenție câtă vrei, zi-mi că vrei să fim doar noi două în dormitor pentru puțin timp și eu voi veni.”
A fost de acord. Apoi am jucat cu toții „Nu te supăra, frate!”. La somn am citit 4 povești, când regula e de maxim 2 în cursul săptămânii ca să nu fie trezirea grea dimineața. Dar regulile spre binele lor mereu le voi încălca.
Îi grăbim de mici, le facem mereu programul, le zicem ce ar trebui să simtă, să zică, să facă…iar ei, suflete mari în corpuri mici, își doresc atenția, grija și iubirea noastră necondiționată.
De ce am certat-o așa tare? Pe cine am certat de fapt? Păi m-am lămurit neputând să dorm toată noaptea…m-am certat cu vorbele spuse de cei din jur și pe care ea e nevoită să le audă „ești mare de acum, Sofia!” „Dar tu nu știi să saluți?” „Vreau să mă pupi, Sofia!” „De ce te prostești?”.
Sofia vrea atentie, dragii mei!! Dar nu atenție printre picături sau printre replici „îl iubești pe Radu?”, „Radu văd că nu se alintă așa ca tine”, ”Nu vrei să mă pupi, atunci îl iau pe Radu în brațe!”. Nuuu, nu așa.
Trebuie să ne oprim să mai facem asta. Sofia e Sofia. E fetița aia care până să vină Radu vă bucura cu zâmbete, îmbrățișări fără să le cereți, cu ”Mulțumesc” și ”Te rog”, cântece, poezii și colinde învățate de drag.
E tot ea! Se schimbă pentru că și noi ne-am schimbat față de ea. Ea simte schimbarea noastră, vede stângăcia noastră în unele situații și mai ales aude chiar și când noi credem că nu!
După furtună iese soarele! A doua zi după această întâmplare ieșise pe ușă deja să plece la grădiniță și s-a întors din drum:
– Mami, aș vrea ca într-o zi să poți să mă iei tu de la grădiniță!
Cu lacrimi în ochi am zis:
– Promit!
PS: Înainte de Radu mereu o duceam împreună eu cu tati și de luat o luam pe rând. Acum, mai ales de când e și frig afară, lucrurile astea se întâmplă doar cu tati. Vă dați seama cât i-o fi de greu și câte îi lipsesc? Ieri am fost și am luat-o eu!
Mare bucurie pe amândouă. Ce nu știe e că pregătesc o zi când o voi și duce, chiar dacă va fi nevoie de mult efort pentru asta. Merită puiul meu de 4 ani!