Acum 5 luni am fost cu Sofia prima dată la stomatolog. Îi explicasem cum stă treaba acolo, dar nu insistasem prea tare pentru că tot ce văzusem eu erau „doar nişte pete” pe dinți şi eram sigură că e ceva minor.
Eh bine, nu! După o evaluare sumară concluzia a fost că are 9 carii. Aşa am aflat şi eu că petele alea nu trebuie să fie negre ca să se numească carii. Şi am început să le tratăm una câte una.
După vreo 5 şedințe în care eram foarte mulțumiți că ea stă frumos, nu am avut probleme sau muncă de lămurire, poc!! Da, fix aşa ne-a pocnit fără să ne aşteptăm, un plâns de toată frumusețea că pe ea o doare, că nu mai vrea şi gata.
Prima dată am dat vina că era prea obosită, că poate s-a plictisit, că o fi având nevoie de o pauză şi am lăsat-o aşa o vreme. Dar îmi stătea pe creier. Eu am fost mereu cu probleme de dantură, destul de complexată la vremea mea şi dureri de dinți destule.
Îmi plăcea la dentist doar pentru că mereu aşteptam miracole de la ei, să nu mă mai doară nimic apoi acasă, să am şi eu dinți frumoşi, să pot râde cu toată gura. Nu vreau să o mai lungesc! Deci am lăsat-o o vreme, dar când am văzut că o pată neagră pe măsea devine din ce în ce mai mare, am început sa îi amintesc că nu ne-am terminat misiunea cu dentistul.
Am convins-o să facem programare, dar în zadar! Vizita a fost un plâns! Eu încercând ba să îi amintesc ce citisem, ce poze cu dinți urâți văzusem, am trecut şi la promisiuni cu surprize deşi nu ne stă în obicei, ca până la final să o dau jos şi să îi zic că aştept să o doară măseaua dacă altă cale de a o feri de asta nu e.
Numai cine nu s-a luptat cu plânsetul unui copil are voie să judece, dar sigur îşi va schimba gândirea când va fi în poziția asta.
Au trecut între timp vreo două luni şi eu zilnic mă uit cu groază la măseaua cea neagră.
Prin urmare am început să bat din nou apropouri cum că Doamna Carie pare că se extinde, îşi face palat acolo şi transformă şi alți dinți din albi în negri, cred că îşi va face piscină şi apa din ea vor fi fix lacrimile ei de durere.
Era tristă! Am luat-o în brațe, i-am povestit de mine mică, de ceea ce gândeam când stăteam pe scaun, de cum îmi doream dinți frumoşi. Mai făcusem asta oricum.
Apoi a vrut să ne jucăm de a dentistul cu păpuşile. Eu să fiu cu păpuşa care nu vrea, ea cu mama.
– Mami, şi acum eu reuşeam să te conving să mergi la dentist!
– Cum? Trebuie să fie ceva cu care să mă convingi, ca în realitate, nu?
– Păi te alintam mult şi îți promiteam că apoi îți poți alege ceva dintr-un magazin! Ce vrei tu!
– Bine! Crezi că ar funcționa asta şi la tine?
Se gândea, mă analiza. Eu cu inima în gât aşteptam un alt refuz.
– Da, cred că da!
Mă ia valul şi îi promit că aşa va fi, ba mai mult îi pot da lanțul meu (ştiu că îl adoră) cu cele 3 medalioane care simbolizează persoanele cele mai dragi din viața mea pentru a fi şi mai curajoasă cât stă pe scaun. Se bucură mult şi apoi îmi cere să meargă la altcineva, la alt medic. Cred că îi e ruşine pentru plânsul ei de data trecută deşi nu ar fi deloc cazul.
Ne mai jucăm o vreme şi ajungem cu păpuşa pe scaunul stomatologului şi acolo îi explic de ce nu o lasă doctorul să vorbească când e cu mâna în gura lui, cum trebuie să „dărâme” vila doamnei Carie cu freza puțin câte puțin, cum o va pune apoi într-un pahar de plastic şi ne-o va da acasă (aici trebuie să găsesc ceva negru să pun în pahar) şi noi îi vom face ce dorim pentru că ne-a stresat atât.
Apoi o întreb ce i-ar face? Îi dau un pluş să îşi imagineze că aia e doamna Carie şi îi zic că îi poate spune tot şi îi face orice vrea.
Se uită la mine şi deşi e furioasă nu ştie dacă are voie să se dezlănțuie. O încurajez că e ok, e doar un joc! Şi începe să dea, să o arunce, să îi spună că ea vrea dinți frumoşi, să plece. Apoi mi-o dă şi mie…
În ciuda relelor tratamente aplicate pluşului de la mic la mare, acesta e întreg! Mâine cică pot suna la stomatolog! Ea zice că va sta! Eu mă rog Domnului să da! Va urma!