Doamne, dă-mi putere să le fiu îndeajuns! Nu vreau să fiu cea mai bună, nici perfectă, nici bogată, nici să le ştiu pe toate, nici cea mai tare în prăjituri, nici prima în gândurile lor. Vreau să pot să le fiu îndeajuns.
Să ştie oricare dintre ei oricând că sunt AICI, că îmi pot spune orice, că mă pot întreba oricând, că nu mă deranjează cu nimic, că nu mi-au stricat niciun plan, că nu mi-au încurcat niciun vis, că nu m-au oprit din niciun drum.
Vreau să le fiu îndeajuns. Să ştie că dacă promit ceva aşa va fi. Dacă omit să le amintesc în vorbe că-i iubesc, nu înseamnă că s-a terminat ceva, dacă uneori pare că nu mai am ochi pentru unele lucruri din cele pe care le fac ei nu este pentru că nu mă mai interesează, că dacă ridic tonul nu înseamnă că îmi retrag iubirea, că dacă fizic uneori nu pot face ceva nu înseamnă că nu vreau să fac cu ei acel ceva.
Să le fiu îndeajuns prin doar cele două mâini, două picioare, doi ochi şi o mie de gânduri pentru ei. Să mă simtă chiar dacă nu am cum să îi mângâi în fiecare seară cum vor, să mă audă chiar dacă uneori nu spun vorbele pe care şi le-ar dori.
Să le fiu îndeajuns la toți trei, Doamne, ar fi îndeajuns pentru mine.
Rețeta unei mese amuzante sau o zi (aproape) normală
Azi ne-am aşezat la masa de prânz toți trei serioşi (eu si cei doi copii) în fața farfuriilor cu mâncare. Am fi putut mânca aşa, dar nu stiu ce îmi veni să deschid gura să vorbesc şi am „stricat” tot. Am început aşa:
„Doamnele paste s-au parfumat cu usturoi, au îmbrăcat haina cu sos roşu, au luat pălăria de carne şi au ieşit afară. A nins peste ele cu mult caşcaval şi acum abia aşteaptă să fie luate din stație de furculițele noastre şi duse să se întâlnească cu laptele cu griş si brânza cu pâine de dimineață”.
– Încă o dată, mami, te rog! a zis Sofia mea.
Am repetat şi ea a completat cu râs molipsitor şi pentru Radu şi replici comice:
– Cred că furculița le duce prin tunel! Apoi se întâlnesc cu ciorba de ieri, cu sarmalele de o mie de ani (aici cred că a fost un apropos finuț, fie vorba între noi) şi apoi stau şi vorbesc toate.
Mai spre final de masă, când deja se cam săturaseră au început să pună la mine în farfurie zicând:
– Era sora unei doamne pe care ai mâncat-o tu şi vrea să se ducă după ea. Iar râs.
– Ai uitat pălăria, ziceam eu!
– E soare acolo nu vreau să îi fie cald, răspundea ea.
La un moment dat Radu se întindea spre farfuria ei şi dorea doar de acolo:
– Radu, ia tu toate doamnele paste de la mine că tunelul meu e plin!
(A lui Radu pare că se umple greu zilele astea! ?)
Apoi am strâns masa, s-au mai alergat prin casă, am mai râs până i-a dat în oboseală, iritare şi am simțit că devin de nestăpânit. Mă luau valuri, valuri de furie stăpânită încă. El dorea să doarmă, ea îl gâdila, el se ridica, ea râdea şi eu aveam impresia că nu îi voi mai adormi niciodată.
A fost un moment când mi-am pierdut răbdarea şi am ridicat tonul şi spunând că nu mă înțeleg deloc cu ei. Şi era neadevărat! Erau tot ei cei de la masă de mai devreme. Eram tot eu cea care îi face să râdă.
Ce s-a întâmplat?
Pe neaşteptate au adormit şi au dormit vreo 2 ore. Deci era nevoie de furie, de ton ridicat? Nu! Puteam să îi adorm şi fără toate astea.
Puteam să opresc povestea la prima parte şi am fi părut perfecți. Am ales să zic şi partea a doua pentru că suntem oameni. Ei tot copiii mei, eu tot mama lor!
S-au trezit şi i-am îmbrățişat, pupat şi le-am zis că îmi pare rău că i-am certat, că sunt copii buni şi îi iubesc mereu chiar dacă nu arăt mereu la fel.
– Nu-i nimic, mami! E bine că ne-ai pus la somn atunci, să fim odihniți pentru o poveste lungă diseară că azi e vineri şi putem, nu?
Pam, pam!