Părinții proiectează asupra noastră relațiile pe care le-au avut ei cu proprii frați şi surori. E foarte interesant să analizăm aceste relații ale părinților pentru a înțelege mai bine atitudinea lor în ceea ce ne priveşte.
Putem compara astfel poziția noastră în rândul fraților – dacă suntem copil unic, primul născut, al doilea etc – cu ordinea naşterii părinților noştri şi a aceleia a unchilor şi a mătuşilor noastre. Dacă suntem, spre exemplu, fiul cel mare, e aproape sigur că părinții au proiectat asupra noastră relațiile pe care le-a avut fiecare dintre ei cu primul născut în familia lor.
Sau, dacă părinții au fost cei dintâi născuți, să examineze ce fel de relații au avut ei cu proprii lor părinți şi modul în care au fost tratați. (Chantal Rialland)
Dacă ați citit ultimele două articole pe blog sigur ştiți că urmează să vă prezint a treia carte de pe noptiera mea. Am început în forță recenzia cărții „Împacă-te cu trecutul” de Chantal Rialland, o carte de dezvoltate personală cu ajutorul psihogenealogiei.
Un termen greoi, promit să nu îl mai repet, dar o scurtă explicație în stilul meu tot vă dau: psihologie+genealogie. Adică un fel de a ne înțelege pe noi şi istoria noastră, făcând psihoterapie pe arborele nostru genealogic.
Autoarea foloseşte un limbaj lejer, nu mi-a fost deloc greu să citesc cartea. De fapt dacă ar fi trebuit să apelez la dicționar sigur renunțam să o duc la capăt. Aşa cum apare pe coperta de final a cărții este „dedicată copilului interior care sălăşluieşte în fiecare adult.”
Am ajuns să citesc cartea aceasta încercând să mă înțeleg mai bine şi încercând să îi înțeleg şi pe cei cu care interacționez eu şi de care îmi pasă. Nu sunt fan cărți de dezvoltare personală.
Nu îmi plac sfaturile cu „hai că poți!”, „hai că ştii!”. Aş vrea însă să găsesc o cale în mine care poate şi ştie a face lucrurile mai uşoare atunci când observ că nu merge nimic.
Aşa am început să citesc această carte acum vreo 2 luni. Am rumegat-o destul şi mi-am dat răgaz după fiecare capitol mai greu de digerat. Au fost destule. Au fost lucruri care mi-au deschis ochii, dar nu au reuşit să aducă rezolvarea totuşi în mine. Au fost cuvinte care au adus o alinare, dar nu îndeajuns cât să persiste. Însă cartea aceasta a făcut totuşi ceva.
A adus puțină lumină în a observa nişte tipare pe care le-am „moştenit” inconştient şi care nu chiar mă onorează cu prezența, ba dimpotrivă, aş zice că aş fi mai liberă fără ele. Conştientizarea mi se pare un factor important în orice vindecare.
Spre asta tind, o vindecare şi o acceptare a unor lucruri ce nu-mi stau în putere să le schimb. Pe unele încerc de prea mult timp să o fac poate, altele mă încarcă inutil, nefiind nici măcar direct implicată. Aşa mi-i firea sau aşa cred că sunt, dar poate dacă privesc din alt unghi….
Cartea susține, aşa cum se poate citi în fragmentul de mai sus, că familia noastră (până la 4 rânduri de generații chiar) îşi pune amprenta pe noi inconştient şi numai cercetând relațiile dintre membrii familiei sau dorințele, afinitățile, trăirile lor nerostite dar pe care cumva le simțim dincolo de cuvinte, vom reuşi să înțelegem ce a adus naşterea noastră, ce butoane a apăsat în viața celor care ne-au crescut şi apoi să ne înțelegem inclusiv pe noi mai bine.
Aşa cum vă spuneam, am simțit că cele 3 cărți citite în paralel au puncte în care se completează. Aş vrea să vă dau un exemplu, cu riscul de a dezvălui puțin mai mult din cartea povestită în articolul trecut, „Distanța dintre noi„, şi voi analiza relația dintre Gauri şi fiica sa, Bela. Autoarea a fost foarte generoasă cu detaliile şi am de unde. Gauri fusese ultimul copil la părinți, având frați atât de mari încât avea nepoți de o seamă cu ea.
O parte din copilărie este crescută de părinți, dar neavând o relație împlinitoare cu nici unul, iar cealaltă parte de bunica pe care a simțit-o aproape şi după care a suferit. A simțit că a fost un „accident” venirea ei pe lume. Aşa cum a fost şi conceperea Belei.
Soțul ei, Udayan, nu dorea copii şi a şi murit până să afle de existența Belei. Gauri a încercat să ofere câțiva ani atenție Belei, dar simțea că legătura dintre ele nu e la fel de strânsă precum e cu tatăl său adoptiv şi efortul părea inutil, forțat, stângaci. A ales să o abandoneze într-un final.
Bela simte că ceva nu e ok în legătură cu venirea ei pe lume, dar nu ştie ce. Practic acest secret nerostit o face să aleagă inconştient viața pe care a ales-o, să fie în căutare de ceva şi de nimic. Când în sfârşit află cine e tatăl ei natural şi cum de fapt ea i-a zis „tată” unchiului său, reacția ei e una brutală, dar în sfârşit îşi găseşte o linişte, un rost, o explicație.
Ați prins ideea de legătură între cele două cărți? Pare puțin greu ce mi-am propus eu să vă transmit prin cele 3 recenzii de săptămâna aceasta, dar sper că am stârnit interesul măcar pentru una din cărți.