În oraşul nostru de la Dunăre, unii zic că nu sunt prea multe de făcut, alții că ar fi multe de îmbunătățit, unii abia aşteaptă să plece de aici, alții nu se văd plecați niciodată. În timpul acesta, fără să fiu membră în nici una dintre tabere, aleg să văd părțile bune şi să mă bucur de ceea ce îmi e pe plac.
Şi ce îmi este pe plac foarte tare, de vreo câteva luni, este „locul de joacă” al copiilor din cartierul nostru.
Observați ghilimelele, da? Locul acesta nu e un loc de joacă standard, cu leagăne şi balansoare, ci este curtea unei biserici. Aici preoții au permis şi chiar au atras copiii lăsându-i să se joace, să zburde, să sară coarda, să bată mingea, în fiecare zi din săptămână.
Poarta e deschisă pentru toată lumea, dar pentru ca cei mici sa fie protejați să nu iasă în stradă, e trasă strategic. Dincolo de ea se aud chiotele copiilor care au venit de la şcoală sau grădiniță şi vor să mai stea o oră la aer.
În curtea aceasta, unde vara e umbră și iarna dos, se leagă prietenii, atât între cei mari, cât şi între bunicii, părinții, bonele care îi însoțesc pe copii. Aici se împart rețete de tocănițe, de pus murături, de cum se fac cozonacii, dar totul în timp ce ochii adulților urmăresc jocul de-a prinselea al copiilor, de-a v-ați ascunselea, sau a unei mingi ce sare de la unul la altul.
Îmi place mult în curtea bisericii. Copiii sunt de toate vârstele. Cei mari și cei mici fac front comun de cele mai multe ori în jocuri! Inevitabil apar și certuri, gelozii, dar toate mi-s dragi aici. Îmi dau seama că nu există un loc pe lume mai bun unde copiii să ia contact cu toate, inclusiv sub privirile noastre.
Azi, o fetiță și un băiețel, ambii la școală, îi explicau Sofiei mele, copil de grădiniță, ce înseamnă numerele impare. Am tras cu ochiul și cu urechea la discuția lor și, fără să exagerez, cred că mai clar de atât nici nu putea fi pentru ea.
Am văzut-o apoi repetând cu mâna în sus, să vadă ce număr formează pereche și ce număr rămâne pe dinafară. Simplu,nu? Apoi și-au putut continua joaca care necesita să aibă toți aceleași noțiuni predate. Radu, deși cel mai mic din curte, e și el de acolo din poveste, se ține după ei, uneori le imită mișcările, le aduce mingile, alteori îi mai încurcă, dar nu se lasă cu lacrimi.
Ba da, mint! Se lasă cu lacrimi când trebuie să plecăm. Mamele au darul să strice distracția cu temerile lor exagerate: e prea frig, nu ai mâncat, trebuie să dormi. Dar una peste alta e bucurie mare în spațiul de joacă din cartierul nostru. Apropos, unde ați mai văzut voi spațiu de joacă în aer liber, fără niciun accesoriu distractiv, ba câteodată cu un răposat care trece de la capelă spre biserică și îi fac pe cei mici să tacă? Ar fi în stare ei să se ducă să vadă ce e acolo, dar și aici intervin mamele astea distrugătoare de distracții adevărate.
Dacă am privi puțin detașat, cred că și răposații se bucură de chiotele celor mici care răsună dincolo de tot și dau atât de multă speranță.
Sunt recunoscătoare, eu ca mamă. că avem un loc unde copiii pot interacționa cu adevărat. Da, se întâmplă în Galațiul nostru de la Dunăre.
Copiii voștri unde se joacă? Ați mai întâlnit biserici care să permită joaca celor mici acolo?